Intotdeauna m-am intrebat de ce unele persoane sunt convinse ca stiu ce e bine pentru ceilalti si de unde marea dorinta de a schimba oamenii de langa noi. Sunt persoane care se pricep sa faca planuri pentru altii, incearca sa-i modeleze pe cei dragi asa cum vor ei, le arate “calea cea buna” si fac alegeri in locul lor.
Cand mergi pe un drum deja batatorit sansele sa te ratacesti sunt mici, dar duce oare acest drum acolo unde vrei tu sa ajungi? Eu vad la finalul cursei doar o multime de oameni care au facut acelasi lucru, au urmat un traseu scris de altii, au incercat sa implineasca visurile altora care din diferite motive au ratat startul candva. Acesti oameni parca, inca se mai joaca de-a Baba Oarba. Se lasa legati la ochi si impinsi de altii de la spate, alearga cu mainele intinse intr-un cerc, poate, poate prind pe cineva.
Eu nu reusesc sa ma identific cu aceasta multime. Vreau sa am mereu ochii deschisi, sa am gandurile mele, visurile mele, sa decid eu pentru mine.Vreau sa ratacesc pe drumul ales de mine, sa gresesc, sa invat, sa o iau de la capat, sa incerc, sa renunt, sa ma bucur,sa ma revolt, sa reusesc.
Lucian Avramescu a scris o poezie care imi este mie foarte draga:
Despre ambitia cuiva de a face alt om din mineda-ma la remaiat,
du-ma la intors, tese-ma din nou,
zugraveste-ma, pune-mi alt guler,
alta manseta, alt zbenghi,
da-mi alt numar la pantofi,
toaca-ma marunt
si umple-ma cu condimentele moralei tale,
impunge-ma cu o mie de sfaturi,
imprastie-ma in patru vanturi
si vei observa ca acolo unde cad
se umple locul de mine.
